Te pot ierta pentru că ai plecat, dar nu și pentru că te-ai întors. Poate că atunci n-am reacționat așa cum te-ai fi așteptat să o fac, poate că nu am vrut nici măcar să-ți aud motivele, d’apoi să le înţeleg, poate că am plâns, deşi ştiam că n-are niciun rost, că lacrimile nu aduc niciodată oamenii pierduți înapoi.

Dar adevărata dezamăgire cred că te-a curprins în momentul în care te-ai întors. Te-ai fi așteptat să te cuprind în brațe, să dau cu piciorul la tot ce construisem în absența ta, să o iau de la zero și să declar împăcată că nu am nevoie de nimic atâta timp cât te am pe tine.

Te pot ierta pentru că ai plecat.

Oamenii pleacă întotdeauna, iar asta am înțeles-o de mult. Excepțiile frumoase sunt doar excepții, în fond. Iar eu am înțeles, chiar dacă ceva mai târziu, că pe noi nu ne legau nici contracte și nici sentimente de nestrămutat. Eram, de fapt, legați de nevoia unuia de altul – a ta de-a te ști adorat și-a mea de-a te iubi de parcă ăsta era singurul lucru posibil pe care puteam să-l fac.

Te pot ierta pentru că ai plecat și pot înțelege că nu erai prin nimic obligat să mă iubești sau să rămâi. Pot chiar înțelege că a existat o altă femeie care era mai mult într-un fel în care eu nu eram deloc (deși încă nu știu care e felul ăsta de-a fi care te-a fermecat și care mie-mi lipsește cu desăvârșire).

Ceea ce nu pot înțelege și nici nu pot ierta este că te-ai întors.

E ok, chiar te pot ierta pentru că ai plecat. Ba să știi că am făcut-o de mult, cam în același moment în care mi-au secat lacrimile și am început să lovesc cu pumnii în pereți până ce-am obosit și mi-am dat seama că nu o să te aduc înapoi în felul ăsta.

Doar că am crezut că, atunci când ai plecat, te-ai obligat măcar să mă lași să trăiesc fără tine. Înțeleg că nu ai avut răbdarea să mă înveți asta, că nici măcar nu te-ai obosit să inventezi o explicație, că m-ai lăsat pe mine să caut răspunsuri la întrebări pe care le puneam tot eu.

Nu te pot ierta pentru că te-ai întors. Nu acum, când sunt deja fericită lângă altcineva. Nu acum, când sunt convinsă că fix de asta te-ai întors. Pentru că tu ești un copil egoist care-ar fi putut liniștit să stea pe margine atâta timp cât ar fi avut siguranța că eu l-aș fi iubit pentru totdeauna. Dar nu! M-ai pândit din umbră, ai plecat și te-ai întors și iar ai plecat, mi-ai zgândărit din când în când rănile cu câte-un “cum o mai duci?”.

Nu mi-ai respins apelurile și mi-ai răspuns la mesaje, ba chiar le-ai apreciat pentru că mai toate conțineau câte-un te iubesc spus într-o formă sau alta. Apoi mesajele mele au încetat, iar eu n-am mai vrut să știu de tine. Asta te-a panicat; mai întâi, când credeai că o fac din orgoliu, iar mai apoi te-a ofensat, pentru că îndrăzneam să par fericită lângă altcineva.

Așa că te-ai întors cu pretenția omului inconștient de greșelile comise, gata să mă alinți cu cele mai frumoase vorbe și gesturi, să-mi arăți ce greșeală mare comiseși tu când ai plecat. Și ai rămas de-a dreptul șocat când ți-am spus răspicat că te pot ierta pentru că ai plecat, dar nu și pentru că te-ai întors.

Iar dacă până mai înainte nu te-am urât pentru că mi s-a părut de prost gust să urăști un om care-ți calcă din greșeală pe inimă, am început să te urăsc în momentul în care am realizat că ceea ce ai vrut tu să faci era să te asiguri cu orice preț că te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta. Și mi-am dat seama că nici n-ar avea de ce să-mi pară rău că nu pot să te iert.