Îmi povestea o prietena de curând că, printr-o ciudațenie a sorții, după ce s-a despărțit de iubitul ei, a fost abordată de fosta lui prietenă. Acum erau amândouă foste, fapt ce le-a unit într-un mod bizar, dar de înțeles.

 A început să-i povestească despre despărțirea ei, despre cum se purta cu ea înainte și după, iar prietena mea își derula în minte tot ce știa despre ea și constata că acest fost comun al lor le mințise cam în același fel și că despărțirea prin care trecea ea se asemăna amenințător de mult cu cea prin care trecuse și cealaltă fostă. Ba mai mult, însușirile alea groaznice pe care i le descrisese Făt-Frumos erau mult augmentate și erau doar cele ale unei fete îndurerate, mințite, adusă la capătul puterilor.

 M-am împrietenit și eu cu o fostă din asta. Și ne-a plăcut așa de mult una de cealaltă încât am rămas prietene încă vreun an de zile de la momentul critic. Fusesem rivale într-un fel atât de înverșunat că șansele ca noi două să găsim un teren comun în afară de bărbatul pe care îl revendica fiecare erau minime. Și așa a fost, doar că nu ne-am mai îndreptat săgețile una împotriva celeilalte, ci am încercat să înțelegem exact ce și cum s-a întâmplat. Norocul nostru a fost că eram amândouă atât de raționale și de înțelegătoare (deh, nu degeaba ne alesese același bărbat) încât am ajuns să ne admirăm, ba chiar să facem și câte-o glumă: ”Acum înțeleg ce a văzut la tine! Ești așa de faină!”

 Da, noi eram niște ciudate cu prea multe probleme existențiale și prea mult timp liber. Sau cu dureri prea mari care trebuiau raționalizate cumva și doar înțelegerea profundă a alegerilor lui ne putea reda sănătatea mintală și sufletească.

 Unde voiam să ajung cu asta? De cele mai multe ori, simțim nevoia să dăm vina pe cineva și ne e mai la îndemână să facem asta cu cineva pe care nu cunoști prea bine. E vina ei pentru că s-a băgat între noi, e vina prietenilor lui pentru că îl influențează negativ, e vina părinților că sunt prea conservatori. De fapt, nu e vina nimănui, dar e mai simplu să faci asta decât să conștientizezi exact unde au fost problemele inclusiv cu persoana ta.

 Am pierdut legătura cu ea când a găsit pe altcineva. Din nefericire, am reluat legatura cu el, iar asta a fost doar vina mea.

Există dragoste și după primele șase luni

Primele șase luni de relație sunt acolo ca să vă apropie: hormoni de fericire zburdă prin corprurile voastre, adrenalina își face de cap sub formă de fluturi în stomac, dorința vă suprimă orice plan de viitor și ascunde cu iscusință orice defect, ucide egoul și doar gelozia își mai bagă coada între voi, dar într-un mod subtil pentru că, nu-i așa? nu dă bine să fii geloasă atât de devreme. Dacă mai există totuși o brumă de înfrânare, nu se aplică decât cu moderație, mai mult de teamă de penibil, nu din precauție.

 O dragoste ca-n povești. Să știe toată lumea, să moară de ciudă toți foștii, să își dea coate toate alea care nu mai puteau de grijă, să te pupi în metrou, în parc, pe mijlocul trotuarului, la școală, la serviciu… Să îți curgă miere din priviri când îl vezi și să nu mai poți gândi nimic altceva de când ți-a dat mesaj că te așteaptă acasă să faceți dragoste. Și acasă sar haine, scântei, nici n-apuci să întrebi cum ți-a fost ziua, iubi? Paradoxul e că, în astea șase luni o să vorbiți mai mult ca în următorul an la un loc.

 Undeva, după cele șase luni de norișori roz pe vată de zahăr, ceva se întâmplă treptat cu hormonii noștri și se potolesc din alergat. Nu mai joacă pe mințile noastre, ne dau răgaz să redevenim logici, echilibrați… plictisitori. Rar ajungi acasă și tot ce vrei e să te săruți cu foc cu iubitul tău. Mai degrabă ai sta cuibărită în brațele lui uitându-vă cuminți la un film pe care înainte l-ați fi întrerupt cam de două ori. Nu vă speriați, se transformă din îndrăgosteală în iubire, dar depinde de voi să susțineți niște comportamente care să păstreze vie măcar o scânteie din acele 6 luni de la început.

 N-am nici aici să vă dau soluții miraculoase, așa cum n-am avut niciodată. Cine vă dă sfaturi  ”cum să…” de prin cărți și reviste vă ia de fraiere. Nu există așa ceva. Există, poate, experiențe povestite fără concluzii evidente din care să vă extrageți singure învățăminte aplicabile la propria voastră experiență. Dacă aș fi eu într-o relație care tocmai a atins șase luni și simt că dragoste aia nebună a încetinit, m-aș bucura.

 – M-aș bucura dacă m-aș simți nesigură, înseamnă că a fost mai multă chimie decât dragoste și e gata. Înseamnă că după o vreme aș putea să mă îndrăgostesc iar, de altcineva și să mă mai dau o tură în rollercoasterul de emoții.

•  
• – M-aș bucura dacă m-aș simți sigură, înseamnă că am ales pe cineva cu care mă văd multă vreme de aici înainte, cu care pot, neînfrânată de îndrăgosteală, să îmi fac planuri mai departe.

 Așadar dragostea nu moare nici în șase luni, nici în trei ani. Se transformă sau se transferă.