Să ne imaginăm următorul scenariu.

 Poate că înainte să luați decizia să vă despărțiți v-ați scos ochii în certuri interminabile. Poate că ați aflat că unul dintre voi l-a înșelat pe celălalt sau poate v-ați despărțit doar pentru că lucrurile chiar nu mai funcționau și relația se răcise. Mai există, desigur, și alte scenarii care duc în același loc: vă despărțiți definitiv.

 Ce se întâmplă apoi? Putem afirma cu siguranță că astfel de despărțiri nu sunt ușoare pentru nimeni și amândoi vă doriți să se întâmple cât mai discret și mai elegant cu putință. Mă rog, așa ar fi cazul ideal, între doi oameni maturi. În cazul în care n-ai fost cuplată cu un imatur, poți citi mai departe. Altfel, nu te aștepta la nimic din partea lui și pregătește-te să fii terfelită cu minciuni și comportamente de care să-ți fie rușine tot ție că ai împărțit luni de zile cu așa un om.

 Respectul post-relație e un indicator al relației în sine. Indiferent de cât de lungă, de lipsită de incidente și suferințe a fost relația, finalul poate să-i schimbe comportamentul la 180 de grade. Caz în care, deși credeai că a fost o poveste ruptă din romane și că o vreme nimic nu ar putea interveni între voi, iată că apare factorul x care arată că, în fapt, relația nu era fundamentată pe lucruri serioase. Vai, ce relație minunată părea că aveți! De ce vă ignorați dacă v-ați iubit? A, doar credeați că v-ați iubit, așa mai merge.

 Ce să-i faci cu iluzia asta? Uneori ne dorim atât de mult să fim fericiți că ajungem să construim castele pe nisipuri mișcătoare la care punem umerii și lacrimile înghițite ca fundație și element de legătură cu realitatea. Pentru clipele acelea de aparentă siguranță ai fi în stare să faci compromisuri pe care le judeci la alții și pe care, mai apoi, ți le reproșezi. Chiar și așa, acel efort, dacă a generat măcar o treime din timp fericire, merită. Ai voie să ți-l reproșezi, dar nu să faci din asta o depresie, ci mai curând o lecție de ”așa nu și data viitoare o să fiu mai atentă cu cine aleg să-mi împart viața.”

 După o despărțire, eu n-aș cere nimic altceva de la ex-ul meu decât minimul de respect. Băi, tipule, ai fost măcar o zi fericit în tot intervalul acesta? Dacă da, merit să nu vorbești urât despre mine, merit să mă suni de ziua mea, să mă ajuți cu orice poți dacă îți cer ajutorul și, deși ați spune că e absolut firesc și fără să fie menționat, ai datoria morală să mă saluți mereu. Nu e musai să mă întrebi ce mai fac, dar să mormăi un salut acolo, nu îți cade gura. Pentru că, aparent, există o categorie foarte mică de bărbați care uită să facă asta și se întorc cu fundul când intri într-o încăpere plină de prieteni comuni. Să-mi spuneți și mie… cine pică prost la faza asta? El, pentru că e un bădăran, sau ea că a fost cu bădăranul ăla?