S-au făcut deja trei ani de când ajung la FITS în fiecare vară, chiar dacă uneori (doar) pentru două-trei zile, iar alteori pentru toată durata festivalului. Vin cu mare drag și-s tare bucuros să fotografiez atmosfera și starea de bine create de oamenii care participă la festival.

În fiecare an am încercat să caut locuri noi de unde să fotografiez spectacolele de stradă. Am bătut pe la ușile oamenilor, le-am explicat ce am de gând și i-am rugat să mă lase câteva minute, la ei acasă, să fotografiez de pe balcoanele lor ce se întâmpla pe stradă. Și-am trecut astfel prin tot felul de experiențe, de la refuzuri hotărâte până la „DA”-uri cu cea mai mare sinceritate. Mă așteptam, până la urmă. Eram un străin care voia să intre în casa cuiva.

Însă experiența care mi-a rămas în cap – și de care-mi amintesc cu mare drag – s-a petrecut la ediția de anul trecut, din 2015. Am ajuns în casa unui domn care m-a lăsat să fotografiez fără probleme, „cât ai tu nevoie”, de la geamul din dormitorul familiei. Pe stradă era atunci spectacolul unei fanfare care făcea o atmosferă de senzație. Pietonala Nicolae Bălcescu era plină ochi de oameni.

La un moment dat, un domn din formație vede că fotografiez ieșit pe jumătate în afara geamului, face semn colegilor lui și – dintr-o dată – toată trupa se întoarce spre mine și începe să-mi cânte. Câteva secunde mai târziu toată lumea se uita spre geamul de unde fotografiam eu.

Oltea Zambori: FITS e un altfel de acasă

Povestea mea cu  FITS e de pe vremea când doamnele în etate își făceau cruce la vederea domnilor suiți pe picioroange în plin centrul orașului, adică de la începuturi. Nu știam eu prea multe despre teatru atunci. Eram în primii ani de liceu și singurele mele interacțiuni cu întâmplări pe o scenă erau din timpul copilăriei, când mergeam să văd Scufița Roșie la Teatrul de Păpuși (acum Teatrul Gong).

Primul-primul spectacol văzut la FITS a fost unul de teatru-experiment și nu-mi mai aduc aminte foarte multe despre el, în afara faptului că actorii erau în niște cutii și dansau/jucau în acele cutii; iar spectatorul trebuia să se uite printr-o gaură făcută în pereții cutiilor. Știu că în acel moment m-am gândit că nu am experiența necesară pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat un spectacol de teatru, dar eram fascinată de ceea ce vedeam.

La FITS mi-am descoperit pasiunea pentru teatru-dans. După ce-am văzut Scattered/Stropi – un spectacol Motionhouse, Marea Britanie – am ieșit din sala Teatrului Radu Stanca cu dorința de mai mult. Am început să învăț despre dansul israelian, sa „vânez” spectacole de dans, la FITS sau acasă, la Timișoara.

FITS, pentru mine, e acel altfel de acasă. E festivalul Sibiului în care am crescut, dar care aparține și Timișoarei, Clujului, Iașiului sau Bucureștiului în aceeași măsură. Abia-l aștept și în 2016, să mă ducă din nou pe străzile orașului, în săli de teatru pline până la refuz, împreună cu acei oameni dragi ai sufletului meu, cu care împart bucuria an de an.