După ce newsfeed-ul meu a fost luat cu asalt de Marina Abramovic (66 de ani acum) a cărei prezență o putem observa în experimentul  „Rhythm 0” din Belgrad, mi-am adus aminte de un alt experiment la fel de controversat (“Închisoarea Stanford”).Mesajul formidabil al celor două experimente efectuate face referire la faptul că puterea contextului social în care se află o fiinţă umană într-un anumit moment este de cele mai multe ori mai puternică decât capacitatea de a se opune acesteia.

Altfel spus, încearcă să explice de ce majoritatea oamenilor se schimbă în funcţie de contextul în care se află la un moment dat.

Artă dusă la extreme

Pentru persoanele cărora numele nu le spune nimic, Marina Abramovic este o artistă din Serbia, stabilită în New York. Încă de la începutul anilor 1970, ”ea a explorat limitele corpului, constituantele relaţiei public-artist, dar şi profunzimea”. O puteți recunoaşte tot dintr-un filmuleț arhi-vehiculat, în care se reîntâlneşte cu Ulay după 22 de ani, fostul ”former partener” şi într-un cadru formal, încărcat puternic de emoții, nu îşi spun nimic, doar se privesc cu lacrimi în ochi, etc. Pe premisa şcolii de la Palo Alto „nu există non-comunicare, există doar absența comunicării: tăcerea”, care transmite mai multe informații decât toate procesele la un loc.

Experimentul nr.1 : ”Rhytm 0”- 1974

Pe scurt, în experimentul ”Rhythm 0”, Marina Abramovic îşi dă acordul să fie timp de șașe ore o păpuşa umană expusă în galeria de artă, unde spectatorilor li se pune la dispoziție o masă cu tot felul de obiecte.

Rhythm 0 1974 Marina Abramovic born 1946 Lent by the Tate Americas Foundation 2011 http://www.tate.org.uk/art/work/L03651

Dacă inițial lumea o parfuma, o gâdilau cu pene sau o mângâiau cu trandafiri; ușor, ușor oamenii încep sa recurgă la agresiuni. Tot spectacolul se finalizează când un spectator ia de pe masă un pistol încărcat,iar din dezacordul mulțimii acesta se oprește.

Ce este remarcant aici este că în momentul în care Marina Abramovic, până atunci o păpușă umană, „ a prins viață”, oamenii nu au putut suporta și au fugit de ea.

Experimentul nr 2: ”Falsa închisoare Standford”-1971

Revenind la postarea de azi, mi-a atras atenția acest articol şi citindu-l nu am putut să nu-mi aduc aminte despre un experiement controversat de care am fost foarte intrigată, mult timp. Este vorba despre ” Experimentul Standford”, un experiement psihologic care datează din 1971 ( a se observa diferența mică de ani între cele două, de unde reiese curiozitatea oamenilor de ştiință de a descoperi mai multe despre complexitatea ființei umane).

Detaliat, experimentul „Închisorii Standord” îl regăsiți aici. Pe scurt, începe o cercetare care urma să se întindă pe două săptămâni, într-o închisoare ”falsă” care e special amenajată în subsolul Universității Standford. Aici, un grup de studenți,între care nu există diferențe majore, este plătit să interpreteze roluri de prizoneri,iar alții roluri de paznici. Însă, uimirea survine pentru cercetători când, numai în câteva zile, elevii uită că totul este simulat și încep să creadă și să se comporte ca niște prizonieri, respectiv paznici. Experimentul nu va dura două săptâmăni, tocmai pentru că personajele își iau rolul mult prea în serios și se ajunge la atrocități.

” Sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă” ( Ruxandra Burcescu, republica.ro)

Concluzia care poate fi trasă din cele două experimente este faptul că acestea sunt dovezi de necontestat care dezvăluie latura întunecată a naturii umane. A se observa dezumanizarea treptată a oamenilor, care sub influența unei libertăți care nu e constrânsă nici măcar de valorile morale, individul nu se mai bazează pe experiența, pe mediul în care a crescut sau pe credințele dobândite, nici măcar pe educație.

Cel mai important element cred că este forța contextului care exercită ideea unei decăderi a individului prins într-o situație specială. Aşadar, conform acestora individul, odată dezumanizat devine un fel de animal ascultător care își acceptă rolul desemnat de o putere superioară.

Chiar dacă cele două experimente au luat final pentru că atitudinea oamenilor nu mai era controlabilă, putem spune că cele două cercetări aduc o explicație la multe comportamente umane.

”E foarte greu să aplici vechea zicală indiană „Nu judeca pe altul până ce nu ai umblat un kilometru în mocasinii lui”, fără ca mai întâi tu să te fi descălţat de mocasinii tăi.”

Aşa se explică şi de ce banii îi schimbă pe oameni. Dintre toate elementele care definesc universul existenţei umane, banul este cel care influenţează în cea mai mare măsură destine individuale şi colective. De exemplu, se poate ca și cel mai corect individ care este pus sub sub imperiul nefast al setei de înavuţire ”să își piardă mințile” din cauza noului context – bogăţia. Aşa se pot explica şi multe alte comportamente umane.

Oricât de mult am vrea să credem că vom rămâne la fel de “morali” în anumite situaţii, nu avem de unde să știm acest lucru, până când contextul în care trăim nu se schimbă, până când nu trăim o situație-cheie.

Cele două experimente surprind raportul complex care se stabileşte între destinele individuale şi destinele sociale ale unor personaje a căror structură sufletească se modifică în urma întâlnirii cu principalul mobil al existenţei umane – o libertate fără constrângeri într-un anume scenariu dat.