Ultima noastră dimineaţă în doi

Ultima-noastră-dimineaţă-în-doi

M-am agățat de el și mi-am îngropat nasul în gulerul cămășii. Mirosea frumos, a iubire, dar nu și a siguranță și încredere, ca-n alte dăți. Cât despre mine, cred că duhneam a teamă și-a reproșuri. De asta mi se părea că nu-și mai au rost cuvintele. Suspinam, la răstimpuri scurte și încercam să-i vorbesc. Mâinile mi-au prins un soi de voință proprie și i-am descheiat primii doi nasturi a cămășii. I-am simțit mâinile reci sub tricou și am lăsat capul pe spate.

Mă săruta lacom, de parcă ar fi știut că era ultima dată când făceam asta. Îmi săruta gura, ochii, obrajii, sânii, mâinile. Eram goi, unul în fața altuia, dar n-am făcut dragoste. Ne-am înlănțuit într-o îmbrățișare, una dintr-acelea care au puterea fizică să vindece, și-am plâns.

Am plâns amândoi până n-am mai știut care erau lacrimile mele și care erau ale lui. Nu mai știm nici unde mă termin eu și unde începea el. Ba am impresia chiar că inima mi-a fugit câteva secunde din piept și s-a cuibărit lângă a lui. În dimineața aceea am înțeles că iubirea nu-i întotdeauna de ajuns.

El mirosea frumos a iubire, dar nu și a siguranță și încredere, iar eu nu mă puteam opri din tremurat. Eram o figurină de porțelean și simțeam c-am să mă sparg în sute de bucăți la primul cuvânt pe care-l va rosti. Știa și el asta, pentru că tăcea. Dar nu mai tăceam te iubesc-uri și pentru totdeauna-uri, ci lacrimi neplânse. Era ultima noastră dimineață în doi, ultima oară când stăteam atât de goală în fața lui, ultima îmbrățișare a sufletelor noastre. Eram goi, unul în fața altuia, dar n-am făcut dragoste.

Nu știu de ce. Poate că, într-un fel știam, că era ultima noastră dimineață și nu voiam să mi-o amintesc atât de carnală. Pentru că noi ne-am iubit mai degrabă platonic. Am stat mai mult timp în sufletul gol decât în trup și i-am sărutat inima, mai des decât i-am sărutat buzele.

Despărțirea de el a fost aproape ca o durere fizică, iar dorul l-am resimțit mai adesea printr-un gol în adâncurile ființei mele. Nu mi-a părut niciodată rău că n-am făcut dragoste în dimineața aia. Mi-a părut, în schimb, rău și-mi pare și-acum că n-am știut cum să rup o bucată din el, s-o am cu mine pentru totdeauna. Să o privesc și să-mi amintesc: “Pe omul ăsta l-am iubit eu”.

Așa că a trebuit să învăț să trăiesc din amintiri, să mă hrănesc cu dialoguri imaginare pe care le creeam în mintea mea, când îi povesteam vrute și nevrute, iar el îmi răspundea, de fiecare dată, prin tăceri. Nu mi-a fost greu să învăț să trăiesc fără el, poate și pentru că trupul meu l-a cunoscut mult prea puțin.

Nu m-au durut locurile lui preferate de pe corpul meu atunci când le-a atins altcineva și nici nu m-a usturat pielea atunci când au atins-o alte buze. Dar mi-au trebuit, în schimb, doi ani să pot scrie despre ultima noastră dimineață în doi. Iar dacă l-aș avea acum în față sunt convinsă că aș putea mai degrabă să fac dragoste cu el decât să-l privesc în ochi.

You May Also Like

About the Author: Codlea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.