Dragostea nu cunoaste limite legate de distanta, limba sau cultura. Iubirea adevarata nu tine cont de barierele pe care oamenii si le-au pus singuri de-a lungul istoriei si dovada sta in toate romanele de dragoste, scrisori, piese de teatru, filme si mai nou site-uri, reviste si retele sociale. Desigur, timpurile moderne vin in ajutorul iubirii: pe Skype poti sta o zi intreaga cu iubitul tau plecat pentru luni de zile in alta tara, Facebook te tine conectata pe telefon, iar wireless-ul ti-e Cupidon.

In aeroportul din Bucuresti, un grup de australieni fremata nelinistit. Se vedea ca asteptau de mult pe scaunele neprietenoase de pe Otopeni, dar dintr-o data, toti au inceput sa se schimbe, sa-si stranga bagajele, mergeau cu randul la baie de unde veneau proaspat rasi si parfumati. I-am auzit vorbind intre ei: „Mai avem 10 minute! Strange-ti lucrurile de aici ca vin si te vad intins peste tot!” Deja devenisem curioasa pentru ce sau mai ales pentru cine se pregateau.

La ora 11 fix, aud un chiot de bucurie si in secunda urmatoare doi baieti si doua fete s-au inclestat in cea mai intensa imbratisare la care am fost martora. Baietii erau frati, australieni. Fetele pe care le asteptau cu atata dor, romance. Dupa 2 minute am inceput sa ma uit la ceas ca sa vad exact cat mai dureaza pana cand se desprind unii de altii. Dupa aproximarea mea, au fost 6 minute si ceva, rastimp in care unul dintre cupluri nu si-a vorbit, nu s-au miscat, n-au facut altceva decat sa se simta, sa se bucure de fiinta celuilalt, aflat atat de aproape dupa ce a fost, probabil, o lunga despartire. Era ca si cum se respirau unul pe celalalt, insasi oxigenul care intretine focul si viata. Au plecat impreuna spre check-in, dar deja pluteau, avionul doar ii tinea intr-un loc cu alti oameni, in cer.

Fata din avion care mi-a cedat locul ei la geam era insotitoare de zbor si vorbea despre sotul ei cu atata dragoste ca i se inodau lacrimile sub gene. Dragostea adevarata care indura luni la rand de absenta, dorinta care asteapta nerabdatoare clipa reintoarcerii acasa, increderea pe care doar doua suflete pereche si-o pot acorda fara compromisuri, despartiri inevitabile nenumarate si dureroase – toate faceau din povestea lor de iubire un subiect de roman. Amandoi erau romani, dar soarta a vrut sa-i puna la incercare si sa-i testeze cu fiecare cursa de avion. Daca vecinul meu de loc era el, sotul, probabil ca as fi auzit aceeasi istorie si as fi vazut aceleasi lacrimi cand mi-ar fi vorbit despre ea.

Prietenele la care stau in vacanta isi traiesc povestile de dragoste internationala intr-un mod de care nu poti sa nu te minunezi. Iubiti straini care le-au schimbat viata cu o bataie de inima, iubiti adusi de acasa cu care au inceput o viata noua departe de tara, toate povestile lor sunt legate de un element comun care nu tine de limba pe care au vorbit-o, de toate schimbarile la care s-au supus de ambele parti sau de diferente culturare: o dorinta de a fi cu cel care te completeaza, o armonie pe care doar linistea iubirii fara indoieli o poate aduce.

E greu sa cresti o relatie. Sa cresti o dragoste la distanta pana la momentul in care departarea este doar o intindere de mana este o incercare pe care doar sufletele pereche o depasesc. Sa cresti o relatie izvorata doar dintr-un sentiment de bine, de „maktub” (asa a fost scris) in ciuda diferentelor, este o provocare pe care cine o depaseste imbatraneste frumos alaturi de baba lui sau mosul ei. Si uneori, distanta se afla doar in mintea noastra.