La prima vedere suntem suflete pereche

Pornim în orice relație cu atât de multe așteptări legate de celălalt și proiectăm asupra lui atât de multe calități imaginare că, practic, relațiile noastre nu se degradează cu timpul, ci devin oneste cu adevarat. Începe să se contureze imaginea unui om cu defecte și neputințe, la fel ca noi. Uneori, acestea sunt supuse compromisului și un cuplu care comunică poate trece peste ele, alteori sunt aproape imposibile și punem punct.

 Am urcat în trenul care ducea spre aeroport cu un bagaj greu și moartă de oboseală. Îndată ce m-am așezat, am privit în jur, așa cum faci când întri într-o încăpere necunoscută. Și el mă privea, așa cum privești un nou-venit într-un spațiu cu care te-ai familiarizat deja. Ochii ni s-au întâlnit și au stăruit pentru o clipă mai mult decât ar fi fost obișnuit într-o astfel de situație.

Ne-am dat seama și am zâmbit discret, aproape în același timp și ne-am întors la geamurile în  care ne oglindeam. Eu pe o parte, el pe cealaltă. Timp de aproape 20 de minute am făcut dansul privirilor pe furiș. Nici geamul nu mai era o scapare pentru că reflexiile noastre se întâlneau și acolo. În secret, tot ce ne doream era să stam față în față și să ne uităm unul la celălalt fără să ne ascundem.

 A crezut că prietenul cu care eram era iubitul meu și de câte ori acesta vorbea cu mine își pleca privirea și își făcea de lucru. Nu știu exact de ce, dar am simțit nevoia să-i arăt că nu era cu mine și deja îmi lipseau momentele în care îl surprindeam atunci când mă ținea de vorbă amicul meu. Avea cea mai dulce figură și părea un om foarte blând, iar costumul bleumarin îi scotea în evidență trăsăturile. Și mai ales ochii albaștri pe care îi pironea pe mine și care fugeau spre geam atunci când mă întorceam spre el.

A coborât înaintea mea. Înainte să iasă din tren s-a întors spre mine și mi-a spus: ”Goodbye, darling.” M-am fâstâcit, m-am înroșit ca o adolescentă și limba mi s-a rostogolit în gură. N-a ieșit nimic inteligibil și tot ce am putut să fac a fost să îmi deschid ochii mari a teamă și am încercat să compun un zâmbet strâmb. Nu puteam să fac nimic, nu? Aș fi vrut să fi fost destul de îndrăzneață să-i arunc o carte de vizită printre ușile care se închideau. Aș fi strigat ”Wait” cu o voce spartă și aș fi așteptat să îmi scrie.

 De ce? Pentru că în cele 20 de minute cât ne-am jucat de-a v-ați-ascunselea cu privirile și îi număram ridurile pe care le făcea când zâmbea încurcat, mi-am imaginat că avea tot ce îmi lipsea mie și tot ce le-a lipsit celorlalți ca să rămână. Pentru că în seara aceea, obosită și nostalgică, mi-am dorit ca el să fi fost sufletul meu pereche. Și din cauză (sau datorită faptului) că nu ne-am vorbit, pentru acele 20 de minute, acest lucru a fost posibil.

Așa facem cu toți oricum, dar mai diluat. Fiecare persoană nouă pe care o acceptăm în viața noastră, fiecare întâlnire și fiecare cafea băută pentru prima oară are parte de aceeași întrebare: O fi EL cel cu care o să râmân? Și apoi vine ceva care nu se potrivește deloc cu noi și cu felul nostru de a fi și răspunsul vine repede, sau apare după trei întâlniri sau doi ani. Am avut momente când relațiile mele mă făceau atât de fericită încât chiar îmi răspundeam DA. Am avut și relații care chiar și la cel mai prost moment al lor îmi șopteau: ”Nu renunța, e EL.” Cel mai probabil nu e, dar merită riscul de a ignora vocea aia din capul tău?

 Totuși cred că atunci când EL va apărea, nu voi avea doar o senzație sau o speranță, ci voi ști. Nu din prima poate, dar voi ști.

You May Also Like

About the Author: Codlea

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *